Obişnuiam să pun eticheta „orwelliană situaţie” cam pe orice anomalie din viaţa sub comunism. Şi prilejuri erau duium. Acum judec, poate apăsat autocritic: era un comentariu „literar” la realităţi dure, atroce. Au fost oameni care, exasperaţi, şi-au dat foc, alţii au sfidat autorităţile şi au ajuns în închisori, distruşi, atât ei, cât şi familiile lor. În fond, în fapt, distrus a fost sufletul omenesc, şi, pentru asta, ar trebui interogat, mai cu tragere de inimă, Karl Marx, ca şi discipolii săi. Cei mai mulţi dintre ei nici nu l-au citit, habar n-au ce-i cu acel Capital, dar, dacă te-ai născut înciudat pe lume, aplici dume din manualul urii. Cui i se pare că exagerez, aduc argumente, aşa, în treacăt, pentru că, cine e intrigat de mesaj, va fora despre apocalipsa cu faţă umană. În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels afirmau, între alte „principii” egalitariste, bune de frecţii la piciorul unui olog, că „proprietatea e rodul unui furt”. Sădirea principiului, de tip mincinos, comunistoid, funcţionează pervers. Îmbogăţiţii de azi vituperează Occidentul „corupt” şi îşi trimit copiii la studii acolo.

Problema, una veritabilă, după mine, e că îl putem invoca pe Orwell şi la mare distanţă de căderea Zidului Berlinului.Ziditorii de absurd n-au pierit odată cu acea condamnare a unui regim criminal, chiar ai zice că au prosperat. Mi-am făcut iluzii, cum îşi face orice om normal, pardon, banal, că 1989 ne va schimba vieţile. Aparent, aşa a fost. S-a terminat cu statutul de profesor navetist, cu temerea că o poţi păţi rău dacă asculţi Europa Liberă sau Vocea Americii, cu izolarea menită să te ţină departe de „iadul” capitalist, ca pe un om de cavernă. Cu amendamentul că respectivul om de cavernă nu e incriminabil, în niciun fel, după cum nu poţi fi criticat pentru motivul că, să zicem, generic, ţânc fiind, cădeai des în fund şi nu înţelegeai neam lumea adulţilor. Cu adevărat abominabil mi se pare cel care te re-aduce la stadiul de infans, şi nu la aspectul de fiinţă failibilă, întrebătoare, mereu mirată, la graniţa cu ridicolul (din perspectiva maturului, se înţelege), ci de entitate nevertebrată, căreia îi trebuie setate scopurile. Pentru a reduce salubru discursul, vorbim – secretul lui Polichinelle! – despre Political Corectness. Da, vorbim prea des, aproape maniacal, despre acest subiect, însă nu te poate lăsa indiferent escalada obiectului.

Cum să nu simţi nevoia să-l citezi pe Alexandru Călinescu care (fără a fi el masochist sau mizantrop, că, dimpotrivă, e om îndrăgostit de viaţă) citeşte, observăm, mereu, despre o boală cumplită, văzută, de mulţi, ca ideologie în regulă, chiar regulatoare. De curând, cum ne dă de ştire într-o publicaţie din oraşul său natal, a citit cartea lui Jean-François Braunstein,Religia woke　(Editura Grasset, 2022).Devii atent imediat, oricât ai fi de plictisit de morbidităţile cotidiene. Sau, cel puţin, aşa simte profesorul care semnează aceste rânduri, şi vede, nu neapărat în amfiteatrul universitar, ci şi pe stradă, vrând-nevrând, ce „idei” ingerează tinerii. Aşadar, spicuim, cu sentimentul, aproape vinovat, că răspândim, precum o groază de oficine (încă o dată, pardon!), alte veşti rele: „În California, un profesor de endocrinologie a fost obligat să se scuze fiindcă a vorbit despre «femei însărcinate», ceea ce era discriminatoriu faţă de bărbaţii trans deveniţi femei. Asociaţia medicală britanică recomandă folosirea formulei «persoană însărcinată» în loc de «femeie însărcinată». Se va vorbi de «părinte ce dă naştere» în loc de «mama», de «alăptare la torace» în loc de «alăptare la sân», de «lapte parental» în loc de «lapte uman». În bugetul pe 2022 al administraţiei Biden, «mamele» sunt înlocuite cu «persoane care dau naştere». S-a propus, de asemenea, drept înlocuitor pentru «femeie» formula «corp cu vagin». Şi aşa mai departe, într-o escaladă a aberaţiilor şi a absurdităţilor”.

A fost o vreme în care credeam, eu şi câţiva prieteni, că repertorierea relelor lumii a cam luat formă gravisimă, alertantă, prin opul lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind. Şi-aşa, se poate zice că e o scriere cam veche. Totuşi, prezenteiştii noştri atât de vocali n-ar califica, la fel, Societatea deschisă şi duşmanii ei, unde Karl Popper face, fără să ştie persoana, arheologia mentalităţii unuia ca Putin? Constatăm că visele noastre urâte, despre care spuneam Vade retro, Satana!, deşi acele „vise” ar merita predate în şcoală, precum Arhipelagul Gulag, Întuneric la amiază sau Fenomenul Piteşti. Cine s-a gândit la formele de manipulare a omului, bietul de el, „bunul sălbatic”, virgin la blestemăţii ideologice, îi are, oricum, în bagajul bibliografic minimal pe Soljeniţân, Koestler ori Ierunca. Ce au ei în comun? Atât de simplu: descrierea nopţii minţii.

E motivul care-l mână în luptă pe Al. Călinescu: „Militanţii woke au iluzia, notează Braunstein, că vor nega realitatea prin limbaj. E un fenomen tipic gândirii magice, primitive. Demersul lor este profund anti-ştiinţific, amintind de aiurelile pe care le profesa un fals savant sovietic, Lîsenko, mult îndrăgit de Stalin. Se urmăreşte, obsedant, «devirilizarea» («demasculinizarea») şi «decolonizarea» ştiinţelor, inclusiv a matematicilor (a căror învăţare ar ţine de «privilegiul alb», fapt pentru care trebuie inventate «matematicile echitabile»). Se consideră că istoria occidentală a fost întotdeauna rasistă şi că societatea actuală suferă de «rasism sistemic», albii fiind în mod structural rasişti, iar persoanele de culoare fiind în mod fatal oprimate. Aplicarea, în orice raţionament şi în orice analiză, a schemei intersecţionale (rasă, clasă, gen) e semnul unei pauperităţi jalnice a gândirii şi al unui dogmatism fioros. Oricât de pesimist ar fi, la capătul briliantelor sale consideraţii, Jean-François Braunstein socoteşte că singura formă de rezistenţă este să spunem «nu» tuturor ideilor woke aberante şi abjecte. E şi unica şansă, oricât de mică, de a depăşi această gravă criză spirituală”.

Da, unii am spune „nu”. Unii. O minimală interogaţie, însă, dă în ceva dramatic: cei care identifică criza şi, eventual, se alertează pe tema asta, sunt departe de un număr civil critic, respectiv, acela care să facă o ştire. Deocamdată, o ştire este, de regulă, catastrofistă, cu răniţi, cu morţi, nicidecum cu decedaţii, chit că pe picioare, de pe urma woke-ului.